Din momentul în care am aflat de Viola Vancea, în tinerețea mea cu capul în nori și literatură, mi-am spus că cineva care poartă numele acesta nu poate fi decât poetă. Am întâlnit-o și într-o altă ipostază care mi-a făcut-o și mai apropiată, cea de exegetă a operei Hortensiei Papadat Bengescu (Hortensia Papadat Bengescu - Universul citadin, repere și interpretări, Editura Eminescu, București, 1980) în timp ce îmi scriam lucrarea de licență despre aceeași autoare ce mă fascinase în timpul facultății. Îi regăsesc poezia acum, la o cu totul altă vârstă, în incursiunea mea nostalgică în colțul ușor prăfuit al cărților aduse de acasă cu mai bine de 25 de ani în urmă. Mă descopăr alături de ea cum ”Încărunțesc, învăluită în vini imaginare, și adorm pe ape, cu tîmplele înghețate, ca un oraș cu catedrale scufundat sub limbile deșertului, crescând în falduri grele de întuneric.” (Fiord imaginar, Editura Junimea, Iași, 1978, p.13) ”Sînt [precum ea] un fragil pelerin sub cupola de umbră a n...