Lăcrămioare

Din momentul în care am aflat de Viola Vancea, în tinerețea mea cu capul în nori și literatură, mi-am spus că cineva care poartă numele acesta nu poate fi decât poetă. Am întâlnit-o  și într-o altă ipostază care mi-a făcut-o și mai apropiată, cea de exegetă a operei Hortensiei Papadat Bengescu (Hortensia Papadat Bengescu - Universul citadin, repere și interpretări, Editura Eminescu, București, 1980) în timp ce îmi scriam lucrarea de licență despre aceeași autoare ce mă fascinase în timpul facultății. Îi regăsesc poezia acum, la o cu totul altă vârstă, în incursiunea mea nostalgică în colțul ușor prăfuit al cărților aduse de acasă cu mai bine de 25 de ani în urmă. Mă descopăr alături de ea cum ”Încărunțesc, învăluită în vini imaginare, și adorm pe ape, cu tîmplele înghețate, ca un oraș cu catedrale scufundat sub limbile deșertului, crescând în falduri grele de întuneric.” (Fiord imaginar, Editura Junimea, Iași, 1978, p.13) ”Sînt [precum ea] un fragil pelerin sub cupola de umbră a n...

Când se termină vacanța fetelor și pleacă, am sentimentul că rămân suspendată pe o sârmă încercând să îmi țin echilibrul. Țin în palme ca pe o prăjină de acrobat latura mea din pătratul pe care mi-l imaginez ca fiind mica noastră familie. În fața mea A, în aceeași ipostază, mă privește dincolo de cuvinte. Curbăm apoi liniile noastre rămase și le înșurubăm într-un cerc ce seamănă a cuib mereu gata pentru revenirea lor. Atunci ne facem iar pătrat și tot așa până ce noi doi vom deveni doar puncte întrerupte. Totul se petrece cu zâmbetul încurajator pe buze, doar ne-am străduit atât să le învățăm să zboare, nu pentru a le ține, ci pentru a le da drumul. Le șoptesc totuși înainte să iasă pe ușă, pentru a mia oară, să aibă grijă de ele, să nu se lase, să-și păstreze capul pe umeri, să nu uite că orice gest frumos înfrumusețează totul în jur, că orice act de bunătate face lumea mai bună. Ele mustăcesc cu îngăduință de parcă eu aș fi copilul naiv și inocent și chiar de nu îmi (mai) spun nimic,...