Îmi amintesc până azi sala cu ferestre mari și parchetul lustruit din frumoasa Casă a Armatei în care ne adunam copiii ofițerilor la sărbătoarea Pomului de Iarnă. Revăd bradul impresionant ce se ridica până în tavan cu ghirlandele lui de hârtie și staniol. Mulțimea de copii fremătând. Mi-e atât de clar în memorie poate și pentru că erau puținele momente în care tatăl meu era în preajmă. Dacă stau bine să mă gândesc, unul din foarte puținele evenimente la care m-a dus el însuși; ba într-un an mă învățase și o poezie cu copii așezați în fața vetrei ascultând poveștile mamei în timp ce afară viforea. Nu-mi pot imagina unde-o auzise, poate chiar de la mama lui pe care o adorase, o urmă din propria-i copilărie despre care vorbea rareori. Îmi pare nespus de rău că n-o mai știu. [Mult mai târziu am asociat-o unui colind ”când mama spune de Iisus cu glasul ei cel dulce” .] Oare unde găseau de fiecare dată un Moș Gerilă (că de Moș Crăciun nu se pomenea) atât de impozant, un uriaș în haină roșie...