Mă împunge lumina cenușie, fără soare în genele leneșe, grele. ”Iar am dormit puțin și prost” , îmi spun cu reproș de parcă aș fi putut cu adevărat face ceva împotriva viselor ce m-au alergat până în zori. Dau totuși să mă trezesc cu bucuria unei noi dimineți, învârtind deja în minte nenumăratele lucruri plănuite. Mă întind ca de obicei pisicește, deranjând câinele tolănit pe picioarele mele amorțite. Numai că o armată de arcași liliputani și-au înfipt săgețile în mine ca în spinarea unui monstru și apoi m-au legat fedeleș de saltea. Iată-mă, un ditamai Gulliver răpus din nou de o ”simplă” durere de spate. Scoasă din ritm înainte de a îmi fi început măcar ziua. Sună cunoscut? În multe sunt marginală și izolată, dar durerea o împart cu lumea întreagă. Ne unește cu firele ei elastice de păianjen și ne țese cum vrea în plasa ei; un scai lipit de viață, de la un capăt la altul, de la ”durerile facerii” , ca nici unele, până la ”s-a stins după o lungă (sau scurtă) suferință” . Naturalist,...