Aritmii - Pe tocuri

Nu știu ce să fac cu mine. Mă leagăn de pe un picior pe celălalt fără rost ca și cum asta ar balansa cumva talerele de emoții ce ba mă trag în adâncimile trecutului, ba mă aruncă în speranțele, dar și în grijile viitorului. ”E firesc”, îmi spun inspirând adânc, ”așa se întâmplă la trecerea oricărui prag.” Acesta nici măcar nu e chiar al meu sau poate de aceea e răvășitor. E al fetei mele. Amplific în mine ca de atâtea alte ori stările ei afective deja (prea) puternice. Ne ‘citim’ neliniștea una în ochii celeilalte, ne vine să râdem una de cealaltă, asta ca să nu plângem, și decidem să mergem să ne cumpărăm pantofi. Un asemenea eveniment are clar nevoie să fie trăit de la înălțimea tocurilor.

”Să le văd mari, cu școala terminată.” Legământul meu toți anii aceștia față de ce am considerat întotdeauna valoros și important. Era o mantră zilnică ce trebuia să îmi păstreze corpul și mintea într-o homeostază a sănătății și puterii de a le susține până își afundă rădăcinile, își cresc un trunchi și ramuri suficient de solide să înflorească. Nici un efort, nici un sacrificiu nu era prea mare. Îmi părea, după iubirea necondiționată, menirea mea de mamă; educația în ansamblul ei, învățătura, ca darul cel mai prețios. Era de altfel tot ce știam, convingerea cu care am crescut eu însămi, idealist poate, dar fără îndoieli. Nu aveam nimic mai bun de dat mai departe și nu a fost niciodată greu, au înțeles de la bun început.

”Orice școală, doar să le placă, să fie pasiunea lor”, am insistat cu convingere. Făcusem la rândul meu astfel, după mintea mea, într-o vreme și într-o lume în care nu credea nimeni că voi reuși. Libertatea alegerii era așadar fundamentală și pentru fetele mele, neconstrânse de așteptările altora, de ideea altora de succes, de ‘modelele’ sociale. Totuși apele s-au despicat oarecum altfel. Una, foarte bună la toate, dar fără o pasiune anume, a ales rațional, dar vag. Cealaltă, la fel de bună la toate, deși și-a descoperit o mare pasiune, a ales totuși altceva, și rațional și specific. Mi-am înghițit în ambele cazuri fără un sunet cuvintele de surpriză, exact cum îmi promisesem. Nu erau drumurile mele.

Unul a ajuns acum la o destinație, cu «honours» și «distinction».

Aflu că se numesc «graduands» până își primesc diploma și validarea ei de către «chancellor», abia apoi devin «graduates» în toată regula. O văd cum ar mai sta în starea aceasta intermediară care poate nu întâmplător poartă un nume al ei. Un răgaz pentru a închide cercul în tihnă. O văd cum înnoadă arcurile între ele: primul și ultimul examen din facultate în aceeași sală, primul încheiat cu lacrimi, ultimul cu zâmbetul până la urechi; prietenii din prima zi de cămin cu care și-a trăit bucuriile și tristețile, anii de izolare, adunați (poate pentru ultima oară cu toții) în curtea noastră la un pahar de vorbă, alții noi găsiți pe ultima sută de metri, dar cu care descoperă că au trăit paralel aceleași experiențe; revizitarea imaginii de sine de la adolescenta cu capul în nori la tânăra cu picioarele pe pământ (mai mult sau mai puțin). E pregătită să încheie această etapă, dar asta nu înseamnă că e ușor, așa cum nu a fost nici traseul însuși.

Reușește în cele din urmă să-și lase emoțiile la vedere și curg printre lacrimi și mici râsuri în palmele mele așa cum au făcut-o dintotdeauna. Copila mea mare și frumoasă cu trăiri uriașe. Se deznoadă ghemul acela din coșul pieptului ce îi taie respirația până când temerile devin speranțe; incertitudinile, oportunități; nostalgiile, amintiri dragi. Știe că orice sfârșit e de fapt un nou început, că tot ce trebuie să facă în fiecare moment e să trăiască din plin clipa, că a muncit din greu toți anii aceștia și că acum e timpul să își strângă cu bucurie roadele. Adaug doar, că oricând are nevoie, e mereu cu drag cineva alături de ea.

Îmi spune că ar vrea să termine capitolul acesta în modul cel mai bun cu putință. Cum n-a mai rămas concret din el decât ceremonia de absolvire, nu găsesc nimic mai deștept de spus decât că perechea elegantă de pantofi tocmai cumpărați ar putea ajuta. Va traversa cu ei plină de siguranță scena, în timp ce mie îmi va sări inima din piept de mândrie când îi voi vedea chipul surâzător pe ecranul uriaș de deasupra podiumului. Îi voi recunoaște gesturile când e emoționată, înclinarea capului, privirea ușor spre pământ, mâna dată prin păr. Voi ține telefonul strâmb în mâinile tremurătoare, dar nimic din frumusețea acestei zile nu se va pierde în fotografiile imperfecte.