Am ajuns o călătoare în patria mea, dar nu o străină. Recunosc și mă recunosc dealurile înalte cu pajiști și păduri tapițând în nuanțele lor de verde povârnișurile. Nu sunt simple peisaje care mă fac să mă simt acasă, sunt cărările pe care le calc în visele mele, locurile de unde răsare și unde apune soarele, sunt aventurile copilăriei, frisonul temerii de iarba înaltă și liniștea deplină. Nu am plecat de fapt nicicând dintre ele, îmi dau seama însă doar când le revăd aievea, când le miros parfumul, când mă pierd (cu firea) în aburul lor de dimineață. *** În ciuda nerăbdării mele, avionul nu pare să decoleze. Nu îi pornește unul din motoare, ne spune în cele din urmă căpitanul. E un murmur general de neliniște, o foială nervoasă în aerul cald, închis, înăbușitor. Telefoanele se super încing de atâtea mesaje. Al meu nu funcționează, nu pot să anunț pe nimeni. Mă gândesc că poate ar trebui pur și simplu să mă dau jos, aș mai putea petrece o săptămână în Atena. Îmi trec o mie scenari...