Nu am mai văzut casa bunicii de mai bine de treizeci de ani. Ce mi-o fi venit să o caut pe Google Maps ? Dispăruse. Ca și cum ”Strada Lungă” a acelui (acum) oraș dintre dealuri se scurtase brusc sau se rupsese și înghițise în pântecul ei copilăria mea. Căzusem în haos. Un gol dureros scormonea după fiecare amintire ca după o gură de aer. Regretam depărtarea mea, neputința de a alerga acolo să văd absența cu ochii mei. Regretam dorul după ceva ce știam că nu mai exista ca în trecut, dar nu mă așteptasem să nu mai existe deloc. Poate casa se surpase sub propria-i tristețe și singurătate și rămânea pe seama mea să o reconstruiesc din cărămizi imaginare. Aproape de capătul satului, în pragul pădurii, cu pârâul curgând în spatele caselor de peste drum. Casa cea mai mică din jur. Cu varul ei senin ca diminețile de primăvară. Cu târnațul de lemn în care mă ascundeam de ploile ropotitoare ale verii. Cu gardul îmbrăcat în viță din care curgeau toamna ciorchini negri, parfumați. Cu liniște...