Cum să te împaci cu faptul că tații îmbătrânesc? Că începi să îi vezi ostenind, că pasul le e mai puțin întins sau brațele mai puțin puternice? Brațele acelea ce se minunau de copilul abia născut ce aproape le încăpea în palme, care deveneau tandre și protectoare și se încordau de grija viitorului. Cum să îi simți imperfecți și vulnerabili? Cum să îi vezi la un moment dat plecând? ”A father’s love still travels on after he’s gone. A treasure hidden in the hearts of his children” (John Mark Green) Nu știu de ce, dar dacă pe mame le văd ca pe ființe universale, îmbrățișând lumea de copii în întregul ei, pe tați îi văd distincți, individualizați, străjeri și bufoni ai iubirii pentru copiii lor, apropiați și îndepărtați în același timp, tradiționaliști ori nonconformiști, controversați, nicidecum generalizabili. Poate pentru că port și eu în mine o reprezentare ultimă, al unui Tată absolut, imuabil, omniprezent, intangibil ce se revarsă personalizat în tații aievea. Clișee, stereotipii, o...