Lăcrămioare

Spun uneori bizar despre cei ce au fost importanți în viața mea cel puțin la un moment dat, dar au trecut ambiguu, dureros prin destinul meu că… ”m-au iubit în felul lor” . Și m-aș bucura să rămân aici, la această simplă, consolatoare și împăcată concluzie. Doar suntem trecători nu numai prin viață, ci și prin viețile altora, e firesc să ni se despartă drumurile când nu se mai potrivesc. Pe de altă parte, prea sună a struguri acri... Fiecare îndepărtare a lăsat ochii mijind a durere, fiecare desprindere a tăiat adânc în țesuturi. Am pus câte un plasture stângaci peste fiecare sângerare, mi-am adunat cioburile inimii de pe unde s-au risipit după fiecare abandon, lipindu-le cum m-am priceput mai bine, ascunzând pe cât se poate cicatricile… Nu cred să existe cineva care să nu fi trecut prin aceste complicate (auto)intervenții chirurgicale, chiar dacă nu le-a privit… ’literaturizat’ . Firească e, nu-i așa, și îngrijorarea gândului de a fi provocat la rându-mi asemenea stări.  Poți iubi...

Cei mai de demult ca mine își amintesc cu siguranță cum copii fiind stăteam cu ochii lipiți de televizor pe toată perioada olimpiadelor, purtați ca într-o lume magică de vocea, de informațiile și cunoștințele, de moralitatea lui Cristian Țopescu, campionul indiscutabil al competenței, dar mai ales al ‘fair play-ului’ . Plonjam într-un univers al excelenței, al depășirii limitelor, al încercărilor și întrecerilor ce nici măcar nu știam că există, mereu în admirație, mereu în uimire, mereu convinși că mai mult de atât nu e cu putință. Emoție, tensiune, frustrare, mândrie națională, bucurie, dezamăgire, chiar supărare, dar mai mult decât orice încântarea de a vedea lumea întreagă adunată în jurul lacrimilor de fericire sau de tristețe ale celor mai puternici, mai atletici dintre noi. Lumea întreagă adunată în jurul a ceea ce modernitatea a numit “olimpism” , “spirit olimpic” . Jocurile, însă, nu au reușit niciodată să iasă din contextul social sau politic imediat, ele au reflectat de fiec...