Tot mai mult în ultima vreme obiectele activităților obișnuite se zbat să iasă din anonimatul decorului sau al purei utilități, îmi sar în atenție simbolic și în spațiul închis al izolării devin personaje într-o saga animistă: ceașca de cafea, ceasul de mână, cheia casei, semnul de carte, periuța de dinți ori nasturii rochiei. Toate au un destin, o poveste universală și intimă… De pildă nasturii… cu istoria lor îndepărtată, cu excesele vanitoase ale regilor purtând mii pe hainele lor... regești, cu lupte între bresle pentru întâietatea fabricării lor, cu damnarea lor ca semne ale păcatului și desfrâului, cu diversitatea și versatilitatea lor fără margini, cu deplorabilul plastic ordinar al producției de masă (devenind jalnic să ”lucrezi pe nasturi” ), cu nebunia colecționarilor... Îi simt fără echivoc în registrul definitiv al ”închiderii” , al ”încheierii” , ca ultimul act al îndelungului, laboriosului proces de a confecționa, tușa finală înaintea purtării. Sunt discret sau extravagan...