Lăcrămioare

“Am fost la Runc. Am vrut să beau apă din izvoarele copilăriei mele: de la Sleamăn și de la moara lui Vasiliuc. Au secat. Ce semn e acesta?” se întreabă pãrintele Ioan Pintea în Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt (Editura Paralela 45, 2007, p. 198) deschizând o atrăgătoare si primejdioasă poartă spre căutări simbolice. Reîntoarcerea nu e niciodată una pitorească, detașată, nu e o aventură a curiozității, ci dimpotrivă e nevoia organică a memoriei de a se re-fixa în familiaritate, în cunoscut. Orice schimbare naște întrebări providențiale, devine, frizând superstiția, o problemă personală care trebuie să aibă un rost ascuns, un înțeles subtil. Amintirile curg nestăvilite stârnite de o cât de micã modificare în tabloul lăsat în urmă, rănite parcă de golul produs și încercând să se vindece prin re-memorare. În cazul lui Ioan Pintea găsesc că această mică notație e una din cheile de acces spre întreaga lume din jurnal, o lume intens populată cu admirabile personalități, mereu legate de ...

Sunt cărţi de care te îndrăgosteşti pur şi simplu, de la titlu sau chiar din momentul în care ai aflat că există. Şi ca în orice pasiune nu ştii de unde vine această necontrolată atracţie, această nestăpânită dorinţă de a devora fiecare cuvânt, de a pătrunde fiecare idee, nu ştii ce din tine e atât de însetat de a se cufunda în imaginarul celuilalt, dar ştii fără îndoială că e undeva un gol care trebuie umplut, o rană care trebuie vindecată, o întrebare care îşi aşteaptă răspunsul. Un astfel de înflăcărat orizont de aşteptare mi-a trezit şi mie cartea lui Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante (Polirom, Iaşi, 1997). Mereu în căutarea acestora, mi se părea de-a dreptul incredibil să primesc de-a gata, numai bună de aplicat, reţeta fericirii. Mă pregăteam pentru o întăritoare incursiune în experienţa şi viaţa autorului, aşteptam insolite mărturisiri şi încercări personale în urma cărora să ţin în palme fără echivoc un şirag de limpezi mărgăritare iluminatoare ...