„Nu există întâmplare, doar destin” (Sábato, apud 92) Mă bucur, ca de fiecare dată, de intensitatea trăirilor, elanurilor fiecărui început şi mă încântă fără excepţie acest dar excepţional al 'luării de la capăt', al noii şanse, al speranţei; legea ciclicităţii vieţii fiind probabil cea mai benefică lege a naturii interiorizată de om, transformată ritual în traseu spiritual, în antidot la nesfârşitul lanţ de erori şi poate mai ales în poartă spre noi încercări, spre forţarea limitelor. O astfel de recurentă provocare este cartea lui Christian Crăciun, Intrări în Labirint (Editura Fundaţiei Culturale LIBRA, Bucureşti, 2005), o carte ne-liniştitoare, imprevizibilă, explorând condiţia intelectualului, a creatorului în orice vremi, o carte metaforă de o dezarmantă sinceritate şi genuină modestie. Labirintul e, cred, unul din cele mai grele încercări la care oamenii (eroii) s-au supus din vremi ancestrale, devenind în răstimp unul din simbolurile cele mai sofisticate...