Recâştigarea străzii, curajul de a ridica privirea din pământ, de a-l privi pe celălalt în ochi, bucuria de a fi împreună fără teamă şi suspiciune sunt fără îndoială „libertăţi” obţinute după decembrie 89, şi pare greu de crezut astăzi, după 20 de ani, că n-a fost mereu aşa. Oraşul a fost un trist bun comunist, fără a fi un bun comun, devenind încet un decor tot mai cenuşiu, lipsit de personalitate şi de viaţă, aşa că nu e de mirare că explozia revoltei anticomuniste a umplut străzile şi pieţele lui. Nu e de mirare că o bună parte din istoria imediat post-comunistă se petrece în spaţiul deschis al oraşului, în acest „afară” promiţător şi pur. Astfel cred, există în amintirea noastră, a fiecăruia, un loc (comun) în care ne-am „consumat” experienţele comunitare, în care ne-am împărtăşit (public) valorile noastre individuale, în care ne-am asumat angajamente civice, în care deveneam un glas, o prezenţă din/într‑o mulţime solidară unui crez. Există pentru fiecare dintre noi o Piaţ...