Mă învârt, ca de obicei înaintea urcării în avion, în jurul standului de cărți hotărâtă să îmi consum ultimii bani românești rămași și nu e prima oară când cumpăr o carte atrasă fiind de titlul ei întâi de toate: Scrisori către fiul meu (Humanitas, 2008). Și nu poate decât să mă încânte că autorul ei e Gabriel Liiceanu. Mă despărțisem tragic, iremediabil de tatăl meu în urmă cu doar câteva zile și o asemenea întâlnire mi se părea de-a dreptul providențială, mângâietoare, ca o ultimă luminoasă compensație pentru tot ce a rămas netrăit între noi. Mă bucuram de găsirea acestei cărți ca de o dovadă atât de necesară în acel moment că nu se schimbase chiar totul în configurația afectivă a vieții mele, că în ciuda faptului că nu mai rămăsese nimic sau mai exact nimeni din vălul protector al copilăriei și adolescenței mele, mai aveam șansa refugiului din lumea punctuală a realităților zilnice în cea de dincolo de timp. Iar acesta părea ultimul dar al tatălui meu, care nu îmi refuzase...