Toamna e, probabil, singura melodramă pe care nu mă sfiesc să o admir, cu care empatizez chiar, fără să am un acut simț al ridicolului, la care plâng și mă înseninez, echilibrându-mă în ritmu-i firesc de tragic. Se zbate între limpezimea crudă, arzândă și mohoreala sură, pâcloasă, iar eu după ea între bucurie și doliu pentru a sfârși amândouă într-o monotonă, zgribulită așteptare. Sunt momente în care aș vrea să regăsesc profund atașamentul ființial cu anotimpul, cu vremea, cu natura, așa cum (poate idilizant) se spune despre oamenii de demult, doar că atâtea inhibiții septice își scot țepii protectori încât îmi dau seama că tot ce pot face este să mă lipesc estetic în peisaj, sperând simbioza. Pașii mei foșnesc toamna și port toată splendoarea ei pe tălpi. Îmi inundă pantofii, îmi spală gleznele și mă bucur când nu mai trebuie să merg (mersul se descoperă dintr-odată dans), când mă poartă vântul și pe mine și foșnetul, când nu trebuie să ajung nicăieri deși mi-ar plăcea să fiu aș...