Imaginaţi-vă o tristă dimineaţă amnezică în care (ca) după o noapte de beţie colectivă nu mai ştim cine suntem şi mai ales de unde venim, o dimineaţă în care am pierdut adjectivul sau numele predicativ sau complementul de loc definitoriu, esenţial. Ne rămân însă intacte toate amintirile, toate obiceiurile, toate gândurile şi îngrijorările. De unde vin ele şi încotro se îndreaptă? Ce reprezintă aceste cuvinte prin care le evocăm? Şi cât e de mare spaima de a nu le putea da un sens, de a nu le putea pune într-un sistem coerent de existenţă, de valori? Am putea să ne dăm atunci seama că în toate celelalte dimineţi ne-am trezit cu o imensă bogăţie primită de-a gata şi jucată nechibzuit în fiecare zi la ruletă. Că am irosit prin ignoranţă şi răsfăţ moştenirea dobândită cu trudă de taţii, de bunicii, de strămoşii noştri. Am putea înţelege atunci ce înseamnă să porţi un nume, să aparţii unei patrii, să poţi ieşi în lume cu mândria şi demnitatea pe care ţi-o dă statutul de fiu legitim al ...