Era la modă, până nu de multă vreme, aşa zisa psihologie a popoarelor, potrivit căreia fiecare neam îşi "etala" o personalitate proprie, un caracter chiar, o sinteză de aptitudini, slăbiciuni, temperamente, înclinaţii, memorii, obiceiuri, angoase sau fobii. Cu greu poate fi acceptată o atare abordare drept una "ştiinţifică", dar ea îşi păstrează o atracţie şi un farmec aparte poate pentru că nu este altceva decât prelungirea sau încercarea de legitimare a unei "înnăscute" psihologii populare care a "judecat", probabil dintotdeauna, nu numai firea şi comportamentul individual, ci şi pe cele colective. Un sat se deosebea de altul, o regiune de alta, un neam de altul, perpetuându-se, nu de puţine ori ca o pre-judecată, o trăsătură dominantă, un semn pe care fiecare membru al colectivităţii îl purta dincolo de graniţele comunităţii sale. Întâlnirea cu celălalt, cu altul vădeşte, în ultimă instanţă, propria măsură, întregeşte imaginea de sine...