„Limba este casa Fiinţei” (Martin Heidegger) Cuvintele poartă în ele lumea aceasta cu frumuseţile şi imperfecţiunile ei, cu virtuţile şi păcatele ei şi, paradoxal, poartă chiar necuprinsul, inefabilul, întocmai cum, muritori şi finiţi, oamenii poartă în ei sâmburele Dumnezeirii. Greu de pătruns rămâne poate încă multă vreme începutul Evangeliei după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnzeu şi Dumnezeu era Cuvântul (...) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” , ca şi pericopa ce descrie zămislirea lui Adam: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea:2,7) Ceea ce putem însă înţelege este că atât Cuvântul, cât şi Omul sunt în legătură primordială şi esenţială cu Dumnezeu, fiind intrinsec uniţi. Omul, dacă ar fi să-l credem pe G. Sholem (apud Pleşu, 1994, 11) care invocă versiunea aramaică a Vechiului Testament, a devenit prin suflarea lui Dum...