Mă obseda într-un timp, ca un coşmar, gândul că nu peste multă vreme vom rătăci amnezic, confuz prin propria noastră istorie, şi nu prin cea din vechime, ci tocmai prin cea pe care am trăit-o chiar noi sau părinţii noştri, că nu vom mai putea transmite coerent adevărul generaţiilor ce vin, că acestea din urmă vor îngropa indiferente memoria noastră deja rătăcită şi vor repeta poate implacabil aceleaşi greşeli, vor cădea în aceleaşi capcane şi vor înţelege la fel de puţin ca şi noi viaţa pe care au dus-o. Iar când pesimismul meu friza disperarea, răsărea din negura imaginaţiei ipoteza că poate peste câteva sute de ani tot ce va fi rămas din perioada comunistă pe care noi am trăit-o vor fi fiind documentele regimului şi presa oficială; nici o altă mărturie, nici un jurnal, nici o scrisoare, nimic. Ce vor spune istoricii de atunci dezgropând „relicvele”? Aparent, că a fost o „epocă de aur”, că a avut un conducător desăvârşit, că viaţa a fost înfloritoare, plină de mari rea...