„Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate;” (Mihai Eminescu, Glossă) Anul 2000 a stârnit de-a lungul şi de-a latul lumii stări controversate, de la sumbrele previziuni apocaliptice la miracolele jubileului, fiind un an spre care ţintea fiecare om, fiecare naţiune, ca spre un prag important, unic al existenţei. A fost momentul până în care s-au făcut planurile, în care se dorea atingerea recordurilor, în care se încheiau parcă socotelile, un punct de răscruce între sfârşit şi început, deşi parcă mai mult sfârşit decât început, parcă mai mult trecut decât viitor. Anul 2000 a reprezentat în imaginaţia celor care l-au aşteptat cu înfrigurare esenţa timpului concentrat într-un număr rotund, într-o convenţie inevitabilă, încercând să dea o semnificaţie calitativă unui fenomen cantitativ. Era şansa celor croiţi la nivelul zecilor de ani de a atinge imposibilul longevităţii păşind spre punctul zero al timpului măsurabil. Dar iată că a trecut nebănuit de repede şi fără evenim...