Virgil Ierunca a fost pentru mine (şi poate pentru mulţi alţii) un nume pentru o voce tremurătoare (sub bruiajul comuniştilor) din lumea liberă prin care se descărcau propriile frustrări datorate vieţii monocrome „aurite” din „preafericita epocă”. (Mai era şi soţul Monicăi Lovinescu ce-mi părea că trebuie să fie desăvârşită chiar şi numai datorită faptului că era fiica tatălui ei). Adolescentă necoaptă care asculta probabil posturile străine numai pentru că ştia că era interzis, n-am reţinut atunci mai nimic din acele emisiuni sau mai degrabă nu puteam înţelege umbrele pe care le aruncau pe pereţii peşterii mele acele cuvinte şi nici nu-mi puteam reprezenta un alt viitor decât cel „trasat” (până în anul 2000) de „vizionarii” din trecut. Eram încă poate prea tânără să am simţul (gustul) Istoriei. Însuşi V. Ierunca numeşte adolescenţa un stadiu de „eroare” răsfăţată, care-l persecută insistent cu ravagiile ei de tărâm pierdut şi care împreună cu copilăria încuie timpul într-un...