„Mă uitam şi iată un copac în mijlocul pământului, înalt foarte. Copacul creştea şi era puternic şi vârful lui ajungea până la cer Şi se putea vedea până la capătul pământului.” Daniel 4,7-8 Nu de puţine ori s-a vorbit şi s-a scris despre misterul vieţii şi creaţiei lui Constantin Brâncuşi, despre spaţiul lui privat de nepătruns, despre firea lui ascunsă şi grija cu care se păstra departe de iscodirile indiscrete de orice fel. Retras în „templul liniştii”, cum i-a numit Erza Pound atelierul, C. Brâncuşi şi-a creat universul său artistic şi spiritual aparent greu de penetrat şi de înţeles, din care răzbăteau spre lume forme imaculate, pure, esenţe ale lucrurilor; reprezentări fundamentale ale creaţiei, naşterii, vieţii şi morţii. Nu erau oare toate acestea cea mai intimă comunicare a lui cu lumea, nu erau toate acestea uşi deschise spre chiar sufletul omului care era mereu căutat (printre operele lui) şi de negăsit pentru că era mereu prezent? Adulat sau contestat, ca ori...