Asemănător contemplaţiei sau visului, vacanţa îmi pare o stare de libertate şi îndrăzneală, total necanonică, în care limitele comportamentale sunt împinse mult spre periferia zonelor acceptabile. Şi nu mă gândesc neapărat la extreme ca, de pildă, exotice evadări carnavaleşti la Rio sau Veneţia sau la tăcute pelerinaje însingurate, ci pur şi simplu la descătuşarea interioară de obligaţiile de fiecare zi. Mă gândesc la momentul în care feţele se destind, respiraţia devine mai profundă, în care apar subit în câmpul vizual cerul, soarele, copacii, apa, muntele, nisipul, uneori oamenii, în care vremea cântărită şi automatizată se scufundă şi emerg nostalgiile subconştiente pentru linişte, somn, călătorie, explorare, muzică, dans, cărţi, familie, prieteni. Mă gândesc la acea dimineaţă leneşă în care-ţi spui: „Astăzi nu trebui să...”, „Astăzi pot să...” şi parcă mai înfloresc câteva vise fără să mai ştii dacă în timpul somnului sau al veghii. Mă gândesc la plimbările alene,...