Lăcrămioare

De câte ori ridicăm un memorial, deschidem un muzeu, arhivăm documentele evenimentelor tragice ce ne-au însângerat istoria, o facem nu doar cu gândul de a ne aminti sau de a onora sacrificiul celor implicați ci și cu speranța că nu vom repeta erorile și ororile trecutului. Puși în fața acestor evidențe, am putea spera că nimeni, niciodată nu ar mai răni cu bună știință și nici nu ar mai lăsa pe alții să o facă. De câte ori ignorăm semnele răutății, ale incitării la ură, când tăcem neputincioși în fața abuzului, când ne retragem speriați sau dezgustați din fața violenței, de câte ori uităm că odată pornite acestea nu se vor opri de la sine, deznodământul va fi același, binecunoscut și trist.  Ca mulți alți idealiști și optimiști incurabili, visez și eu că transpunând suferința, nedreptatea, opresiunea în povești exemplare, în artă, putem atinge corzile sensibile ale empatiei și compasiunii, putem activa subtilele avertismente că oricine, oriunde, ar putea trece prin ele. Mai mult de...

Fetele au numit-o Caly. O prescurtare de la Callisto, amintind de preafrumoasa prințesă arcadiană devotată lui Artemis, sedusă de Zeus, pedepsită de Hera, ce a ajuns în legendă cea mai cunoscută constelație, Ursa mare. Poate de la Calliope, muza poeziei epice și a elocvenței cu vocea preafrumoasă, cea care, dăruindu-ni-l pe Orfeu, ne-a dat una din cele mai frumoase povești de iubire. Sau de la materna Kali, zeița timpului și a transformării din mitologia Hindu. Dar mai ales, ca o perfectă potrivire, din arabicul Khali, derivat de la ”khalil” însemnând ”prieten” , ”companion” , dar și ”vid” , ”gol” , exact ce a lăsat în sufletele noastre când nu a mai fost printre noi. Sigur că fetele nu au știut nimic despre posibile rădăcini nobile și rezonanțe mitice, nici măcar despre poeticul ”calin” românesc, și totuși toate acestea s-au adunat nebănuit într-un boț de câine pufos cu ochii ca mărgelele de onix ce a schimbat, înfrumusețând, viața fiecăruia dintre noi. În mitologia noastră person...

Azi noapte m-am dus în vizită la apartamentul părinților mei din B. Ancora mea eternă. Pe tocul ușii se cățăra un trandafir roz, plin de flori, cu unele crengi căzând liber peste ușă ca un arc. M-am gândit că trebuie să fie artificial, dar cu fiecare clipit de ochi se desprindea câte o petală și stătea suspendată o vreme, cât o privire. Fiecare lăsa în urmă un fir parfumat ce dansa hipnotic pe muzica adolescenței mele, încă vie în auzul meu. Peretele dintre bucătărie și camera de zi era făcut din spirale inegale de metal roșu și negru de-a lungul cărora se întindeau plante agățătoare cu frunze mărunte, verde crud. Mă minunam ce modernă și romantică în același timp devenise casa mea locuită de altcineva.  Deși părea că mai am doar câteva trepte, nu era atât de simplu de ajuns. La etajul al treilea am dat peste o saltea ce bloca scara. În spatele ei, o canapea. M-am așezat cu gândul să fac o poză. În cadru au apărut două chipuri de copii, un băiețel și o fată mai măricică. Mi-am dat ...

În vremea copilăriei și tinereții mele, în luna august ne antrenam pentru ”marea” defilare de ziua națională a republicii, sărbătorită pe 23 August - ziua când în 1944 armata română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, s-a alăturat aliaților și ”bravei armate sovietice” . Un eveniment pe care, evident, comuniștii și l-au atribuit, ca mai toată istoria contemporană pe care o învățam la școală. Astfel, tot în mod evident, comemorarea era un elogiu fastuos adus partidului comunist și mai ales conducătorului lui ”mult iubit” . Veteranii de război sau persoanele cu adevărat implicate în evenimentele de atunci sfârșiseră tragic ori deveniseră devotați regimului mai mult decât țării. În cel mai bun caz, se pierduseră în marea anonimă a poporului.  Cum nimeni nu îndrăznea să contrazică în vreun fel ”linia de partid” , ne aliniam cu mic cu mare și băteam pasul în ritmul muzicii patriotice ce duduia în difuzoare, scandând lozinci adulatoare când treceam prin fața tribunei demnita...

Mă las în voia zilelor lungi de vară în care, deși ar încăpea o mie de lucruri de făcut, totul din mine îmi spune că e pur și simplu vremea statului la soare. Nu că aș face-o la propriu, dar ideea totalei leneviri în moleșeala caniculei mi se pare extrem de atrăgătoare. E timpul în care nu s-ar întâmpla nimic, în care aș putea să dispar fără ca cineva să observe sau să se îngrijoreze, pentru că aș (putea) fi în vacanță.  Aș fi pe o insulă în mijlocul unui ocean de azur, pe o plajă cu nisip auriu, cu miros de alge și scoici, cu valuri blânde spălându-mi tălpile de orice griji sau oboseli. Aș dormi sub felinarul lunii și aș visa că plutesc pe ape line, legănată în barca abandonului de sine într-o soartă binevoitoare, protejată de furtuni ori monștrii din adâncuri. M-aș scufunda în voie în povești subacvatice printre corali și pești multicolori, învăluită în eterica muzică a sirenelor sfioase, zărindu-le doar ochii și părul albăstriu. Mi-aș spăla dimineața sarea de pe ochi cu rouă, m-...

Am foarte puține obiecte rămase de la părinții mei. Aproape nimic, urme vagi ale unei existențe modeste, dar pentru mine mereu suficiente. Cele mai dragi, ceasurile lor de mână simple și indestructibile. O familie mecanică rămasă intactă, cu ácele încremenite exact acolo unde le-a lăsat tatăl meu cu deja mult prea mulți ani în urmă.  Era obsedat nu atât de timp cât de exactitatea lui. De calitatea lui măsurabilă. A fi în prezentul exact era o formă de control a ceea ce îți putea scăpa ireversibil printre degete. Și-a trăit întreaga viață în acest ritm, al punctualității, al respectului față de fiecare minut, al lui și al fiecăruia.  Duc mai departe punctualitatea lui, dar nu și disciplina. Ajungem simultan, dar pe cu totul alte căi. El, un gardian al timpului, eu, o risipitoare. Nu m-a judecat însă niciodată pentru asta. Așa cum probabil nu m-a judecat în general. Era un om al faptelor, nu al interpretărilor. Ar fi corectat poate (mai) militărește zburătăcirile mele, dar nu l-...

Am citit Agapae, rodii și diamante (Editura Armonii culturale, 2025) pe nerăsuflate, incitată mai întâi de titlul atrăgător. Curioasă și nerăbdătoare ca la prima întâlnire. Apoi pe îndelete urmând semnele lăsate de creion. Am avut din prima clipă sentimentul că mă aflu în același timp într-un atelier de creație și într-un spectacol imersiv de tablouri ce se nășteau unele din altele. Stăteam la masa de scris împreună cu autoarea ca la o prietenească agapă, în timp ce gustam deja din fructul copt al rodiei poveștilor ei și mă răsfrângeam la rându-mi în diamantele gândurilor ei și ale cuvintelor șlefuite cu migală. Senzorială, francă, poetică, pendulând între introspecție și fantezie, între concretul biografic și metafizica simbolurilor, noua carte a Luisei Apostol e o complexă experiență intelectuală și de suflet. * ”Nisipul e cu adevărat poetic (...) și Țărâna” . Refuzând ”catifeaua” sau ”puroiul” ca repere estetice, Arta poetică a Luisei Apostol alege pe de o parte cristalele de nis...