De câte ori ridicăm un memorial, deschidem un muzeu, arhivăm documentele evenimentelor tragice ce ne-au însângerat istoria, o facem nu doar cu gândul de a ne aminti sau de a onora sacrificiul celor implicați ci și cu speranța că nu vom repeta erorile și ororile trecutului. Puși în fața acestor evidențe, am putea spera că nimeni, niciodată nu ar mai răni cu bună știință și nici nu ar mai lăsa pe alții să o facă. De câte ori ignorăm semnele răutății, ale incitării la ură, când tăcem neputincioși în fața abuzului, când ne retragem speriați sau dezgustați din fața violenței, de câte ori uităm că odată pornite acestea nu se vor opri de la sine, deznodământul va fi același, binecunoscut și trist. Ca mulți alți idealiști și optimiști incurabili, visez și eu că transpunând suferința, nedreptatea, opresiunea în povești exemplare, în artă, putem atinge corzile sensibile ale empatiei și compasiunii, putem activa subtilele avertismente că oricine, oriunde, ar putea trece prin ele. Mai mult de...