”Ești femeie în toată firea!” Mi se spune de ceva vreme, mai în glumă, mai în serios. Ce o fi însemnând? Prima imagine ce îmi vine în minte este caricatura aceea cu femeia-caracatiță, fiecare braț ocupat cu altceva, în timp ce ea rămâne impecabilă, zâmbitoare. Nu, în niciun caz eu. Poate totuși ”un diamant cu multe fațete, toate adevărate” (cum îmi spune prietena mea, cea cu soare în loc de inimă). Doar că eu, până să îi văd frumusețea și valoarea, simt nemiloasa-i șlefuire. Sudoarea, răbdarea, încordarea, minuțiozitatea de a limpezi fiecare plan, de a ascuți fiecare muchie, de a pune în valoare fiecare colț. Ezitările, zgârieturile novicei, sclipirile timide, întrebările fără oprire, posibila ratare cu fiecare greșeală. E drept, cu timpul piatra rece, dură, dar tot mai aproape de esență, devine o a doua natură. După o vreme autenticitatea ei e tot ce contează. Nu se mai vrea podoabă impresionantă, ori obiect de admirație. Abia atunci poate începe adevărata creație, cea ...