Mă plimb prin pădurile inimii toamna, printre arțari și mesteceni, printre culori ireale și șoapte, prin respirația albă a copacilor ce-și cuprind ramurile în arcuri protectoare deasupra mea. Nu știu exact cum m-am nimerit pe cărările acestea, pe covorul lor moale de ace de pin aurii, ori cel foșnitor de frunze îmbătrânite. Nu ajung ușor în adâncul inimii mele, de obicei rătăcesc la liziera ei prin locurile sigure și superficiale, fără posibile ascunzișuri. Trăiesc și eu cu populara convingere că acest supra-organ ce adună și păstrează filmul afectiv al vieții noastre e fragil și vulnerabil, poate fi rănit, zdrobit și n-am de ce să hălăduiesc prea mult prin hățișurile lui. Cu toate acestea, acum n-aș vrea să fiu niciunde altundeva decât în locul din care nu lipsește nimeni și nimic. Inspirată de frumusețea toamnei din afară, deschid ușile melancoliei, ale speranței că poate ochiul meu îmbătat de culorile acestea va picta același tablou și înăuntru. Mă așteptam să regăsesc un copil zgri...