Mă uit nostalgic în urmă la tânăra care într-un mijloc de august de la sfârșitul mileniului trecut pornea pe un drum pe care nu-l putea înțelege. Își concentra întreaga energie în prezentul care o urca pentru prima oară, cu toată înfrigurarea de rigoare, într-un avion ce avea să o ducă la ce părea pe atunci capătul pământului. Încerca să nu aibă nici un regret și nici o așteptare și mai ales nici un vis. Înțelesese deja cât de ușor se pot transforma acestea în coșmaruri. Se gândea doar că viața ar putea începe chiar atunci, ușor după 30 de ani, pentru că în sfârșit ceea ce o convinsese să zboare peste un întreg ocean era certitudinea iubirii. Și nu s-a înșelat. După alți 25 de ani ar face la fel pentru că într-o casă plină de dragoste nu s-ar putea simți vreodată imigrantă. Casa acesta pe care am început-o, așa cum se spune pe la noi, ”de la cuțit și furculiță” și care s-a îmbogățit an după an cu viață și emoții umplând fiecare colț al ei. Un fel de arcă a speranței și a echilibru...