Nu știu ce să fac cu mine. Mă leagăn de pe un picior pe celălalt fără rost ca și cum asta ar balansa cumva talerele de emoții ce ba mă trag în adâncimile trecutului, ba mă aruncă în speranțele, dar și în grijile viitorului. ”E firesc” , îmi spun inspirând adânc, ”așa se întâmplă la trecerea oricărui prag.” Acesta nici măcar nu e chiar al meu sau poate de aceea e răvășitor. E al fetei mele. Amplific în mine ca de atâtea alte ori stările ei afective deja (prea) puternice. Ne ‘citim’ neliniștea una în ochii celeilalte, ne vine să râdem una de cealaltă, asta ca să nu plângem, și decidem să mergem să ne cumpărăm pantofi. Un asemenea eveniment are clar nevoie să fie trăit de la înălțimea tocurilor. ”Să le văd mari, cu școala terminată.” Legământul meu toți anii aceștia față de ce am considerat întotdeauna valoros și important. Era o mantră zilnică ce trebuia să îmi păstreze corpul și mintea într-o homeostază a sănătății și puterii de a le susține până își afundă rădăcinile, își cresc un t...