Anul acesta am uitat. Am uitat pur și simplu de ziua aceea de ianuarie, incredibil de rece peste care căzuseră deja mult prea multe ninsori, în care între noi s-a așezat apăsătoare, mută, tristă neviața. Când mi-am dat seama, mi-am îngropat ochii în pământ de remușcare, de vinovăție, deși știam că nu ai murit nici pentru o clipă de-adevăratelea în mine, deși n-a trecut nici o zi fără un gând pentru tine. Mi-am spus apoi consolator că poate nu e așa rău că n-am rememorat momentul acela, că poate nu mai am nevoie de ziua aceea, că poate să se piardă în trecutul nediferențiat pentru că în sfârșit nu mai contează momentul despărțirii, pentru că de fapt nu s-a petrecut niciodată. Mi-am imaginat că îmi ridici bărbia fără vreun cuvânt și îmi îndrepți privirea înspre tine cea de acum, spre noi cele din prezent îmbrățișate în suflet, înțelegându-ne. Înțelegerea e de fapt cea mai anevoioasă. Nu se petrece probabil nicicând în timp real. Defazată de prioritățile vârstelor diferite, de ”revol...