”O inimă recunoscătoare nu e doar virtutea cea mai mare, ci mama tuturor celorlalte virtuți.” ー Cicero, Pro Plancio Mă imaginez uneori în fața celor cărora nu le pot mulțumi decât în gând. Unii au plecat pentru totdeauna, alții sunt departe sau doar de neajuns. Mulți nici măcar nu știu că exist sau cine sunt. Ne leagă însă discret, ireal, monologurile mele interioare pline de recunoștință. Spontane mărturisiri despre cum mi-au influențat viața, gândirea, cum mi-au potențat emoțiile, despre cum am trăit în umbra sau în lumina lor, chiar despre cum am supraviețuit în ciuda absenței lor. Despre cât îmi e de dor de ei. Mă minunez de întâlnirile cu ei aievea sau închipuite, de șansa neverosimilă, de necesitatea, de bucuria de a fi fost cumva în preajma lor. Mă apasă vinovăția de a nu fi înțeles de fiecare dată frumusețea, ori generozitatea lor, de a nu fi stat cu mintea deschisă în fața înțelepciunii lor, ori de a-mi fi închis sufletul în fața iubirii lor. *** Mă revăd alteori copilă timid...