Până să emigrez, călătoria avea sens doar în măsura în care exista un loc în care să mă întorc, un acasă al stabilității, siguranței și permanenței în care să îmi adun experiențele, încercările, suvenirurile; un spațiu clar al apartenenței. Orice drum era circular și ducea în final, instinctiv, la apartamentul părintesc din B. Orașul dintre dealuri, liniștit și fermecător, cel al copilăriei și al adolescenței mele. Doar că centrul meu magnetic a fost dintotdeauna altul. Un oraș îndepărtat, la marginea țării, efervescent, șarmant, pe care îl visam după povestirile încântătoare ale mamei mele. Orașul în care mă născusem, de altfel, părăsindu-l însă înainte de a avea amintiri conștiente. În micul burg ardelean, eu mă imaginam eroina descinsă dintr-o metropolă legendară și nimic nu îmi făcea mai mare plăcere decât să spun unde m-am născut ca și cum ar fi fost un merit deosebit pentru care trebuia să fiu pe deplin admirată. Veneam, după spusele mamei, dintr-o lume cu nume halucinante: Piața...