Gabriel Liiceanu pune evocarea profesorului și prietenului său, Petru Creția, sub semnul unei afectuoase exclamații personale: ”Nu vreau să îl uit!” și deschide prin ea în noi toți o imensă carte a memoriilor necesare. Împrumut și eu (ca fair use) titlul lui pentru a-mi aminti de un alt domn profesor, în acest înalt sens al cuvântului, Dorin Uritescu. Nu pentru că uitarea ar fi un pericol, ci pentru că aș vrea să îi aduc în neuitarea mea pe cât mai mulți. Nu știu ce m-a făcut să mă îndrept spre această filiație, dar descopăr tulburător neașteptate coincidențe, sincronicități, cum le-ar spune o bună prietenă. Amândoi au plecat dintre noi în câte un 15 aprilie, sigur înainte de vreme. Amândoi și-au trăit profesia și viața cu intensitate, sublimând până și tristețile ori suferințele (pre)destinului (în care credeau amândoi) în operele lor. Filologi erudiți și pătimași, au trudit cu modestie la roadele rostului și inteligenței lor deosebite. Eleganți și (probabil) boemi, au fascinat ...