Există o primăvară a mea în a cărei splendoare am luat ființă și care m-a modelat după sensibilitatea ei, după determinarea ei de a trăi fără rabat de la frumusețe, ori profunzimea emoțiilor. Îi datorez admirația pentru viață și intimitatea cu ea însăși. O port ca pe o eșarfă, ca pe un parfum, mă mângâie și mă alintă, stau cu ea la masă, la povești, e o prietenă, o soră. Tânjesc după ea când lipsește, după aerul ei cald ce îmi desferecă vertebrele prinse dureros în chingile iernii. Visez că-i respir mireasma, că înfloresc în copaci, în crengile cele mai de sus zâmbind răsăritului fiecărei zile. E toată metaforă, simbol, primăvara (mea), de la Mărțișor la Înviere. Mărțișorul meu e simplu în vremea din urmă. Nu-mi mai pasă de bijuteria lui, firele împletite șnur sunt singura mărturie necesară a iubirii și purității, a sacrificiului și a lacrimii, a efemerului și a eternității îngemănate într-o îmbrățișare de nedesfăcut. Trăirile devin esențe în timp, tot mai clare, limpezi, nesofisticate...