”Cum te cheamă?” ”Gheorghe Zeamă!” Ce mă mai amuza și irita în aceeași măsură această rimă provocatoare à la Păcală pe care o auzeam deseori în copilărie! Așa simt însă că răspund în ultimii mai bine de douăzeci de ani la această simplă, inevitabilă, repetată, perpetuă întrebare. Sau așa pare că răspund, mustăcind aproape malițios, condescendent sau doar încurcat, anticipând inevitabila reacție a universului de oameni canadieni la aflarea ”sublimului” meu nume. Mă simt inconfortabil. Nu știu exact de ce și cu siguranță nu ar trebui în această lume incluzivă, tolerantă și atât de diversă. Și totuși mă simt neadecvată și vulnerabilă. E ca și cum aș dezveli forțat straturi peste straturi de intimitate și i-aș lăsa pe toți acești oameni noi și necunoscuți să vadă ca printr-o fereastră larg deschisă în însăși viața mea, ca și cum numele acesta nu ar fi conturul meu social cel mai larg, ci direct interioritatea mea pe care aș vrea-o retrasă, introvertă și mai ales anonim...