Ca din senin în plin octombrie a început să plouă ca vara, cu picuri mari, nerăbdători. Un singur nor greu apărut nu se știe de unde în spatele casei, de cealaltă parte a străzii, soare. Mă refugiez în grabă în casă, uitând pe masa din curte ceașca de cafea. Mă uit ca printre lacrimi, fără să pot face vreun gest, la cana mea favorită din care sar zgunțiuri fine de zaț sub loviturile ploii. Mă gândesc că s-ar putea răsturna, că s-ar putea sparge, că ar putea pur și simplu dispărea și odată cu ea tot viitorul meu… trecut. Ca atunci demult, în copilăria mea, când am scăpat neîndemânatică ceașca preferată a mamei… Mă învârteam ca de obicei prin bucătăria mică și înghesuită printre picioarele mamei și ale prietenei ei venite în vizită la o cafea, o țigară și o poveste. Simt încă mirosul de cafea fiartă în ibric și lăsată să se așeze, acoperită cu o mică farfurioară să își păstreze aroma. Mirosul de tutun, fumul tot mai pregnant al țigărilor aprinse una după cealaltă. Mă foiam pe scăune...