Mă simt atât de vinovată realizând că, obosită sau doar grăbită, înainte să pun jos cartea pe care tocmai o citesc, ‘tai’ în carnea ei cu un semn de carte sau doar cu o foaie de notițe oarecare. Feliez cu un gest mecanic, aparent obișnuit o ‘lume’ și ies din ea brusc cu o simplă mișcare a mâinii. Întrerup oare însăși existența poveștii, îi ciobesc oare integritatea lăsând-o în urmă sângerândă, neîncrezătoare în promisiunea revenirii? Sau poate resimt propria-mi fragmentare, poate inevitabil o frântură din mine rămâne între file... Cum de nu m-am gândit la asta niciodată? Am aflat cu surprindere de curând și de procedeul invers. Historia Scholastica , manuscrisul lui Petrus Comestor din secolul al XIII-lea, avea paginile lipite două câte două și erau literalmente tăiate pe măsura avansării lecturii cu un mic dispozitiv ascuțit atașat de coperta cărții. [Deși parcă mai uimitor e supranumele autorului, Comestor (”Mâncătorul”), considerat un adevărat ‘devorator’ de cunoștințe.] Nu ș...