Mă simt uneori un fir aproape imponderabil, un puf de păpădie plutind în vânt, în imensitatea aceasta a lumii, zburătăcind aproape liberă, cu suișuri și coborâri, schimbări de direcție, răsuciri și rostogoliri. M-aș putea pierde neștiută în infinitatea albastră sau m-aș putea îndrepta spre un loc potrivit, prielnic, în care aș putea prinde (noi) rădăcini, aș putea înflori și imaculat ar porni din mine alte fire în căutarea propriului rost. Oare nu se imaginează fiecare dintre noi într-o astfel de ‘țară’ , pe un pământ din acesta fertil, plin de oportunități, de roade la îndemână? E într-un fel un exercițiu interior de detașare, de reflecție, de admirație, de amintire, de speranță. Revizitez, cu lejeritatea acestei ‘fantazări’ de film suprarealist, variatele desprinderi oarecum firești ale vieții până la desprinderea aceea, cea mai mare, ultima dezrădăcinare, care te poartă înfrigurat spre ‘terra incognita’ . Mă revăd cu emoțiile gâtuinde, pe jumătate moartă de spaimă, pe jumătate încr...