Lăcrămioare

Până și cei mai realiști sau mai raționali dintre noi, chiar cei ce credem (mai) mereu că ne controlăm viața avem momente în care ne simțim depășiți de imprevizibil, de necunoscut, momente în care ne spunem că puțin ”noroc” nu strică. Îl invocăm atunci conștient sau nu, îi căutăm semnele, sau le ”confecționăm” noi înșine și chiar de nu ne în-credem în ele, aduc un licăr binevenit de speranță, un zâmbet de încredere măcar. Bănuiesc că așa gândea și tatăl meu, când în copilăria mea apărea acasă, an de an, de 1 Martie cu buchețele de ghiocei și trei mărțișoare din metal colorat. Mereu (cam) aceleași: un coșar pentru mama mea, o potcoavă pentru el și un trifoi cu patru foi cu o buburuză pentru mine. Mi se spunea că asta e tradiția, că poartă noroc. Privind în urmă, mă amuză și mă intrigă alegerea arhetipală a tatălui meu, un om cu totul nesuperstițios, ancorat în lumea concretă, imediată, fără repere semiotice sau mistice, care nu părea să-și fi pus vreodată problema unor înțelesuri ascu...

Cine o fi observat mai întâi rotundul ochilor, al soarelui, al lunii, mișcarea circulară a șarpelui spre a-și înghiți propria coadă, cine a decupat această perfectă formă din natură, umplând-o de sensuri, mistificând-o, așezând-o ritual pe degete? Cine a descifrat limbajul secret al unui simplu cerc devenit inel, cine l-a înnobilat sau blestemat, cine a încrustat prima rună în metalul incandescent? Îmi pare fascinant cum, din negura vremilor, un obiect cât conturul unui deget a traversat, a modelat nu mai puțin decât însăși istoria lumii, a dus la măriri și căderi, la izbânzi și dezastre, fiind în aceeași măsură un tăcut martor al poveștii (de iubire) a (probabil) fiecăreia dintre noi.  Nimic romantic în povestea primului inel al lumii, accidental creat, nu neașteptat, în mitologia greacă. Hercule zdrobește lanțurile ce îl țin pe bunul Prometeu pe munții caucazieni, dar Zeus nu își poate încălca promisiunea damnatoare împotriva titanului civilizator și pune un inel de fier (luat di...