Mă simt iremediabil măruntă, un strop de ploaie alunecând spre ocean, în fața imensității unui an întreg ce stă să înceapă. Atâtea zile de împlinit, atâtea nopți de visat, atâtea drumuri de încercat, de urmat. Nu sunt dintre acelea ce privesc anii ca simple abstracțiuni, ca simple fragmentări arbitrare, de conveniență ale unui timp continuu și liniar, prin care treci semi-conștient aproape neobservat, nici dintre cele ce prăpăstios sau exuberant văd în fiecare an nou un univers de planuri, proiecte, schimbări. Nu îmi e de fapt foarte clar ce sunt anii pentru mine, poate unități sentimentale, dar cert îmi plac pur și simplu răgazurile ”dintre” ei, micile rupturi contemplative în care delimitez trecutul de viitor, în care stau pe un colț de timp ca pe un colț de stea și pot cuprinde într-un gând tot ce am fost și ce voi fi. Fără regrete, fără așteptări, fără iluzii, deși cumva mereu cu speranță. Mă desfăt cu momentul acela în care închid pe îndelete o ușă și pășesc spre a deschide alta, ...