Îmi plac diminețile de iarnă, când deschizând anevoie geamul înghețat simt aerul rece mai întâi în vârful degetelor, apoi cuprinzându-mi brațele, fața, năvălind în cele din urmă în toată camera, ascunzându-se parcă de propriu-i frig. Îmi umple până la durere plămânii când ies (încotoșmănită) în parcul de peste drum sau în pădurea din apropiere, iar albul strălucitor al zăpezii îmi orbește cu splendoarea-i ochii. Nu-i nici o adiere, nici un sunet. Calc cu grijă pe pământul adormit de teamă să nu-i tulbur odihna, să nu-i răvășesc visele. Știu însă cât poate să-ndure, să rabde. I se vor fi părând poate ca un fulg tălpile striate ale bocancilor mei, greutatea pașilor mei ezitanți. Liniștea pământului, respirând fără zgomot prin copacii încremeniți, un abur abia perceptibil, ca un miraj. Ce-o fi visând pământul? Poate doar își adâncește istoria, își pietrifică legendele, își vindecă rănile, uită nepăsarea lumii. Cum uit și eu de frigul ce-mi roade obrajii, copleșită de frumusețea naturii do...