Noiembrie - o stare poetică prin excelență, contemplativă, la limita dintre splendoare și tern, dintre freamăt și tăcere, dintre vitalitate și amorțire. Îmi pare firescul sfârșitului, lecția despre acceptarea destinului, întoarcerea Persefonei în adânc. Simboliștii se regăseau în spleenu-i imobil, în goliciunea-i deprimantă, în ”langoarea monotonă” ori în ”vânturile rele”, în abolirea oricărei speranțe. ”E tuse, e plânset, e gol… / Și-i frig, și burează.” ”Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit… / Îmi cade vioara și cad ostenit, / Iar toamna, poetă, cântând a murit.” ”E toamnă și de-acuma s-a-nnoptat… / (...) E vânt și-orice speranță e pierdută.” Dacă ar fi să revizitez doar câteva versuri verlainiene sau bacoviene din îndepărtatele lecturi de liceană melancolică. [Și cine ar putea spune că nu sunt cu totul actuale?] Nu (mai) e așa pentru mine (trist, morbid ori lipsit de speranță), poate pentru că mă aliniez tot mai mult simbolic (nu simbolist) cu un timp ce mi se descoperă fertil...