Îmi joacă în minte cuvintele fără o noimă anume, exerciții semantice în care sar de la ‘țesătură’ la ‘țesuturi’ într-o neclară împletitură a imaginației, în stare să cuprindă meșteșug și natură într-un simplu gând despre legături, memorie, apartenență, chiar dor. Țes și se țes în mine nostalgii (tomnatice) privind la frunzele căzânde, la covorul pestriț ce acoperă parcul, la ultimele sclipiri fascinante ale copacilor ce se pregătesc să reintre în sine peste iarnă. Îmi amintesc cum oamenii altor vremuri făceau la fel. Nu e deloc întâmplător că singurul dar pe care îl am de la bunica mea este o față de masă țesută de ea. Albă cu o bordură roșie, cu modele geometrice. Am întins-o pe prima noastră masă de Thanksgiving aici. Evident am pătat-o la prima folosire. De atunci o păstrez într-o cutie specială împreună cu alte lucruri vechi, prețioase. E o amintire din vremurile Ei încă bune, când războiul de țesut trona lângă fereastră și ea își petrecea iernile aplecată peste el. În ultimii an...