Mă conving tot mai mult că sunt mereu toate vârstele mele. Anii s-au suprapus și s-au scurs unii într-alții ca în picturile suprarealiste și conținutul lor lichefiat ia forma amintirilor ce răzbat în prezent, inundând imediatul. E o iluzie să cred că îi mai pot separa, că îi mai pot privi în afara întregului, că ar mai avea vreun sens individual. Rămâne încă să mă înțeleg astfel, să mă recunosc fără rupturi, fără tranziții, fără denominațiuni, un amalgam de întâmplări, de trăiri, de suferințe și bucurii, convențional, irelevant catalogate cronologic. Aș putea, bunăoară, să vorbesc despre vârsta îndrăgostirii sau a iubirii întinsă până la dansul cu băiatul ce-mi plăcea în grupa mijlocie de la gărdiniță. Și sper să mor iubind. Despre vârsta maternității ca un continuu fior în fața vieții și îmi zvâcnește uterul oricât de stafidit când aud un copil plângând, întorc capul de câte ori aud strigându-se mama . Despre vârsta fără sfârșit a cunoașterii sau a durerii sau a regretelor… Mă recompu...