Dimineața, în liniștea ei deplină, sorbindu-mi încet cafeaua pe banca de sub cireșul din spatele casei, inspirând cu nesaț aerul încă respirabil mă desfăt mulțumită, relaxată în oaza mea de confort, de siguranță. Cum poate fi totul încremenit, nicio adiere, niciun sunet? Fiecare ar trebui să aibă un asemenea loc, îmi spun, în care însingurarea, izolarea devin binecuvântări, prilejuri de calm, de evadare din Istorie, din nebunia lumii, din osteneala fiecărei zile. Un spațiu intim, în care poți sta cu tine însăți, netulburată de griji, de îndoieli, de prejudecăți ori spaime. Nu știu de ce îmi vine în minte acum camera secretă a lui Ștefan Viziru și obsesia lui (și a atâtor personaje din literatura lui Mircea Eliade) de a ieși din Timp. Un Timp ostil, fără îndoială, ce ucide, nu crează destine. Două războaie mondiale, ideologii extremiste, dictaturi, sărăcie, închisoare, hărțuire, teamă, moarte… O generație silită să caute oaze de salvare. E totuși bizar să cauți un Spațiu ca să sca...