Citeam deunăzi, târziu în noapte cu nespus amuzament, dar și cu strângere de inimă, întâmplările lui Mircea Cărtărescu din ”Frumoasele străine” (Humanitas, 2017). La un moment dat, aflat în fața zidurilor Cascaronne-ului își varsă ”năduful”… ”Dar cum naiba să nu-i invidiezi câteodată din tot sufletul pe acei oameni care aveau ca singur gadget destinul ?” (243). Dar ce nu spune omul la mâhnire? Mă surprinde anacronica idealizare a ”oameni[lor] acelor epoci [care] trăiau în mizerie până-n gât (...) aveau dinții stricați și duhneau ca viezurii, dar [care] măcar își trăiau viața lor, în trupul lor grosolan învelit în cârpe. Pe când noi, noi epigonii?” (242) M. Cărtărescu s-a dovedit levantin , visător , nostalgic , travesti , orbit(or) …, dar în plină modernitate, mai exact în plină postmodernitate. Iar, după mine cel puțin, a reușit să rămână onest în propria-i viață într-o lume a ”gadgeturilor” și disimulărilor de tot felul. De ce ar fi o clipă măcar invidios pe cei ce doar au trăi...