Nu sunt un om al verii. Nu-mi place toropeala ei, excesele și contradicțiile-i, mă obosește dogoarea-i deșertică și mă înspăimântă instinctiv furtunile-i devastatoare. Nu înțeleg langoarea zăcândă pe nisipul încins, nici expedițiile în natura luxuriantă zumzăind de insecte și tot soiul de vietăți, iar cucerirea piscurilor montane e doar o formă poetică și romantică a bravurii umane, o metaforă a idealurilor greu de atins. Mă inhibă destinațiile populare, supra-aglomerate ale concediilor obligatorii ca și aventura spontană și (semi-)riscantă a locurilor inedite și cu totul nefamiliare. Nu am nici măcar darul sau răbdarea de agricultoare. Cu toate acestea o aștept și eu, ca mai toată lumea, mă bucur de deliciile pe care nu i le pot contesta și mă dau pe brazdă în cele din urmă în jocul de-a vacanța. Umbra copilăriei se desprinde à la Peter Pan și colindă de capul ei, printre amintiri. Se joacă până la epuizare în cortul improvizat sub salcia uriașă din spatele blocului, sare coa...