“Taci, fătul meu, că ți-oi da tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” suna fantasta promisiune a tatălui lui Făt-Frumos într-un basm la fel de halucinant ca însuși pretextul ei. În convenția Poveștii, însă, nu își pune nimeni problema neadecvării la realitate a unei asemenea angajări și nici nu se supără nimeni când tatăl se descoperă neputincios în fața propriului său cuvânt. Dar oare nu sunt toți tații la fel în fața miracolului de a-și vedea copilul născut, nu vor toți imposibilul, nemaiauzitul pentru el? Și nu e fiecare ghem de viață, cu propriu-i drum și rost, o esențială, unică verigă, în eternitate? Rămânând însă în poveste, implicit, știm cu toții de la bun început că urmează aventura Fiului, drumul lui inițiatic, nevoia lui ființială de a cutreiera întreaga lume pentru a găsi făgăduința pentru care s-a născut. Tatăl, pe de altă parte, a bătut și el la rându-i pământul în lung și în lat, în căutarea propriei fericiri, că de unde altfel cal năzdrăvan, paloș fermec...