Când încep să crească, să se împlinească în propriul lor destin, copiii se desprind din încrengăturile copacului ancestral, devenind noii copaci ce împrospătează pădurea lumii. Sub îmbătrâninda noastră scoarță, tot mai brăzdată de experiența vremilor, pulsează seva bucuriei, a mulțumirii de a-i vedea prinzând rădăcini tot mai adânci și crescând ramuri tot mai înalte. Din fragede, unduitoare vlăstare îmi văd fetele crescând un trunchi tot mai zvelt, înmugurind și înflorind tot mai bogat cu fiecare primăvară, trecând prin fiecare anotimp tot mai firesc și mai sigur, îmbrățișând pământul și soarele, absorbind ploaia și roua, pregătindu-și roadele. Iubesc fără rețineri metafora copacului, chiar patinată de îndelungata-i folosire, și văd în ea în continuare o paradigmă existențială și comportamentală fundamentală în orice cultură și pentru fiecare om. De la misticul copac primordial ce ține cerul în ramuri sau este axa lumii, scara între teluric și divin, casa, universul nenumăratelor ...