Lăcrămioare

Îmi amintesc caleidoscopic zilele de 8 martie ale copilăriei mele. Pe de o parte, zumzăiam harnică și neliniștită să confecționez cadouri neîndemânatice, dar pline de drag mamei mele, îi scriam puerile poezii la care lăcrima de fiecare dată și le arăta prietenei ei și vecinelor de etaj, strânse în bucătăria noastră la o vișinată, prăjituri, o cafea și o țigară. Strângeam cu râvnă bani pentru cadourile profesoarelor, mâncam cu toții bomboane aduse de diriginta noastră, cântam cu elan la tradiționala serbare... Pe de altă parte, îmi părea bizară brusca vizibilitate a tuturor femeilor din jur, toate erau aranjate, dichisite și zâmbeau nefiresc ca și cum ieri și mâine nu ar fi existat și tot ce Erau trebuiau să exprime în această singură zi, așa cum trebuiau îndreptățit să primească totul astăzi. Fără a înțelege sărbătoarea în sine, percepeam doar efectele ei. Desigur, nu știam mare lucru despre istoria femeilor, despre condiția și percepția lor socială în timp; nu știam despre mișcar...

Dacă cineva mi-ar cere să îi spun un cuvânt ce-mi sună profund românesc, mărțișor-mărțișoare ar fi fără îndoială unul dintre ele. De la deschisa, centrala vocală ă (distinctă în spațiul romanic), la consoanele “țiuitoare și șuierătoare” (ca vântul primăverii), la rotunjimea rostogolitoare a lui o ce se deschide (după buna tradiție a alternanței fonologice românești) în diftongul solar oa la plural. Îmi sună apoi ca un alint, ca o poveste de seară pentru copii. M-aș vedea foarte ușor spunându-le “mărțișoare” fetelor înainte de culcare. Deloc întâmplător, semantica lor se pierde în legendă, fie că e vorba de jertfa lui Decebal și a nobililor lui, de împietrirea neînțeleptei babe Dochia, de curajul tânărului care și-a dat viața pentru a salva soarele, de Zâna Primăverii care a reînviat ghiocelul din ghiarele Iernii, cu propriul sânge. Paradoxal, dacă numele trimite etimologic la latinescul Mars, semantica lui mitică e pre-romană, ea se pierde în illo tempore , în spiritualitatea ...