Prima întrebare a impunătorului, impresionabilului, categoric intimidantului profesor de antropologie culturală (folclor, mai pe românește) la primul curs din pretențioasa Facultate de Litere, a fost care e visul (aspirația, speranța) Omului din imemoriale timpuri până azi? Nemurirea, gândesc fără ezitare, dar glasul meu nu se materializează într-un răspuns, și o mormântală tăcere se așterne peste întregul an întâi în ciuda neliniștii interioare a fiecăruia dintre noi. Ce a rămas neschimbat în imaginarul fiecărei fete de la bunică, stră-bunică și până la voi? Încearcă profesorul condescendent în fața unei clase pline de fete tinere la începutul drumului spre o strălucită desăvârșire intelectuală. Ce părere ai, stimată colega? Înțepenesc sub privirea fără echivoc și încerc să mă scurg sub banca neîncăpătoare. Mintea luptă din răsputeri să spună ceva inteligent și profund, dar tot ce iese este un timid… Iubirea?… Mă simt învinsă și îmi vine să îmi iau cuvântul înapoi, să plâng de ru...